Mě Ióne, dise, deşteptându-se din somn, cum zări, prin ochiul de geam prins in bărdăhanul ferestreĭ, furişându-se în bordeiŭ, lumina albă a zorilor, mě Ióne, dise lelea Grapină, nevasta pârgarului Sucilă, din satul lui Caraiman, scólă că-i diua mare, înhamă şarga la căruţă şi du sacul ăsta cu păpuşoiù la móră de-l macină. Dar să nu-i dai morarului decât un pumn de fie-care dimerlie, auditu-mai?

Era, boieri dumneavóstră, Ion, feciorul leleĭ Grapinei, věr primar cu Ion Isteţul, vistavoiul

căpitanului Glónţă. Adica de rubedenie, vorbă să fie, că nu era legătură din sânge, ci pe temelie de prostie.

Și fiind-că lelea Grapina şcia ce odor de fecior avea, se ţinea tot pe lângă el, dór o înhăma şarga cum se cade şi n'o mai pune, ca mai alaltăeră, în locul dârlogilor, căpăstrul.

Vedi, mě Ióne, mai dise lelea Grapina, când şarga fu înhămată, veḍi de nu te apuca să dai mai mult morarului decât un pumn de fie-ce dimerlie. Zi mě, până ce-i ajunge la móră : un pumn de fie-ce dimerlie, că eşci uîtuc şi ţi-o lua morarul uium mai mare.

Lasă, mămucă, nu uit eŭ... Oiù tot prociti pe drum ca Tatăl nostru, sfatul dumitale : câte un pumn de fie-ce dimerlie.

Lasă, mămucă, nu uit eŭ.

Şi hi! şargo!... Biciuşca plesneşce, roţile neunse scârţie şi şarga care-şi simţi limba apăsată de frînghia ce Ion îi pusese în bot drept zăbală, porni duiósă la trepezior.

Iar Ion, şeḍênd pe sacul cu păpuşoiul desfecat la şedětórea de Sân Medru, dicea cu atât mai cu glas sfatul măsei, cu cât jalnicul scârţîit al căruţei îi acoperea graiul.

Câte un pumn de fie-ce dimerlie!

Câte un pumn de fie-ce dimerlie!

De abia trecuse Ion de jităria satului şi intrase între lanuri, când iacă dete de nişce těraní, cari seměnaŭ grâŭ de tómnă.

-

Bună dimineța, mě Ióne, îi strigă unul

din sateni.

Câte un pumn de fie-ce dimerlie, dicea mereŭ Ion.

Aşa, mangositule? striga téranul, repedindu-se şi apucând de dârlogi sarga, care se opri pe loc, atât doria să mai poposéscă. Aşa!... Tu ne uredă să culegem un pumn numai de fiecare dimerlie? Audi, mě Ionaşcule, mě Ursule, ean ascultați, voi, audiți ce ne pomazueşce mangositul ăsta?...

Ionaşcu, Ursul lásară de aruncat grâul în brasda négră, cea cu puține dile în urmă neted peptănată de boron şi de grapa de fier, şi năvăliră asupra lui Ion şi mi-l bat ca pe un nuc în di de tómnă.

Aoleŭ, ómení buni... De ce mě bateţi?... Mama m'a învețat să dic aşa.

Să nu mai dică aşa, prostule. Să urezĭ dimpotrivă ómenilor: „Adi unul, la tómnă o

mie!" Hi şargo! Ridicâ din códă şarga să ia putere, scuturâ din bot și plecâ.

Aḍă unul, la tómnă o mie! dicea mereŭ

Ion, în gura mare.

Cum aşa, nelegiuitule, strigă oprind iapa de dârlogi, un gligan de pălămar, care purta pe umeri un felinar mare de biserică, înaintea unui mort ce sătenii duceaŭ la cimitir.

Căruța lui Ion se întêlnise cu mortul; Ion dase în lătură, dar tot nu încetase de a striga: Adi unul, la tómnă o mie!

Cum grăeşci, tu, mě, întorsule de la ţâţa mătii? Unde a murit adi din sat unul, la tómnă să móră o mie? Şi jap! şi jap! cu felinarul sfânt peste spatele lui Ión.

Aoleŭ! jupâne dascăle, noi mai dice aşa... Să nu mai dică!... Ori di: Dumneḍeŭ s'o ierte; să'i fie ţărîna uşóră!... şi'ță fă cruce. Hi Şargo! Hi..! Plist, plist!...

Şarga porni. Ion îşi netezi spetele care 'l usturaŭ, ca şi când le ar fi muiat în ardeiŭ pisat şi porni iară strigând: Dumneḍeŭ s'o ierte! să'i fie ţărîna uşóră!...

Cât o fi mers Şarga, nu spune povestea, dar iată că se opri, întâmpinându-se cu o ceată

de ómeni, cari călări, cari pe jos, dupě care venea un car cu patru boi, cu córnele poleite. In car, pe un clit de velințe vêrstate ca tómna ogórele, păturite pe o ladă de Braşov, mândru împodobită, şedea o fată frumósă, cu betélă şi flori pe cap şi alte douě fete cu cârlionți de betélă şi ele la drépta pěrului. In carambi carului era aşeḍat un brad verde mândru împodobit cu panglică şi mărgele.

Cum vedeţi era o nuntă.

Da ce-i pasă lui Ión de nuntă, de ómenii ceĬ calări, cu nafrămă şi cu tulpane scrise la frânele cailor şi cu fedeleşe pline de vin, fedeleşe împistrite şi cu nafrămă la ţurluiŭ.

Vornicii chiuia şi da din pistóle; doi ţigană negri ca tăciunele mi'ți trăgé la isóne pe cobḍă şi vióră, dar Ión îşi căta încet de drum, trecênd pe lângă nuntaşi şi mereŭ strigând: „Dumneḍeŭ s'o ierte, să'i fie ţărîna uşóră!"

Ce uredi tu, neghiobule, îi striga unul din vornicei, care se brodi să trécă mai pe aprópe de Ión.

Dumneḍeu s'o ierte... să'ă fie ţărîna uşóră! striga Ion, cugetând că pălămarul de mai odinióră îi dădese in vorbele aceste, graiù de dra