Ecă, ese dintre stâncă o băbătie, gólă, sfrijită şi cocoşată. Gura ei fără dinți falfaia ca

W

aripele liliacului şi-i

curgéaŭ balele pe bu

mama pădurilor.

zele uscate, ca seul din opaețul spart. Douě lumină

stinse se ițăiaŭ în

adancul ochilor, co

periţi de pleópe fără gene şi puchinose. Nea Sărăcilă încremeni maĬ de hai

de i-ar fi eşit înainte

Ce vrei, dragă Sărăcilă? întrebă baba moţăind din buzele ei uscate.

Ce să vréŭ jupânésă? Să te daŭ dracului cu tot némul těů, că prea mai îndrăgit şi te ţii grapă de mine, de nu mai scap de păs şi de nevoie.

Şi n'ai să scapă cât îi trăi, că eŭ sunt sórta ta.

Află, mai dice baba, că eŭ nu te las să câştigă şi că mai eri tot eŭ ţi-am băgat în su

flet lacomia de n'ai primit de la Imbuibatul dece galbenă ca să-l slujeșcă.

Afurisito!...

Décă nu adormém o clipă la cântecul de jale al copiilor těi fometegoşi, nu erai tu să fi măcar atât de cuminte să primeșcă a sluji pe Imbuibatul şi numai pentru un galben, că te împingém eŭ să nu primeșcă târgul.

Trăsnite-ar D-deu, lighioaie!...

Şi Sărăcilă se repede asupra babei, dar ea se face nevědută, strigând în hohote: „Ha, ha, ha! Sórta nu şi'o face omul, ci cum e de la Domnul!"

*

Nea Sărăcilă plécă îndărăt spre Galaţi, unde ajunse mai amărît şi mai lihnit decât purcese. La intrarea oraşului, întâlni pe jupân Imbuibatul. Bine te-ai întors sănătos, nea Sărăcilă, îi zice bogatul. Cât ai fost tu în cale, am îngrijit eŭ de casa ta şi am băgat de sémă, că tot banul ce am dat pe numele copiilor těĭ aŭ sporit trecênd din mânile lor într'ale muerii tale; Se vede că soarta lor e mai bună decât a ta.

Ti-am făgăduit un galben pentru munca ta; le am dat lor o sută, iar ție îți daŭ numai un sfat bun: Să n'asculți nici odată de glasul patimilor, că numai aşa omul póte repune soarta lui cea rea, iar mai ales feresce-te de ademenirile lăcomiei, că: „Lăcomia perde omenia."

(POVESTE AUZITĂ DE LA BABA FLOAREA DIN SOCI).

Păi, cică era odată, pe vremea când Domnul Hristos ǎmbla călare pe un biet măgăruş, iar nu în redón de Mitropolit, iar sfîntul Apostol Petru purta în toiag traistă de aduna în ea halca de pită, ce li da Creştinii cei buni la suflet, iar nu, pe sub antereŭ, coşgogemete térh chioscă de plocóne vladiceşci, ori bortósa de lefuri domneşci; - era cică odată un biet ferar, ce-i dicea Nea Sărăcilă.

De cum sântul sóre zugrăvia, cu pulbere de sidef, de aur şi de rubine, pe margenea ceriului géna dileĭ şi până nóptea, la căntatul cocoşilor de miedḍul nopței, era Sărăcilă tot ciocabóca cu ciocanul pe nicovală.

Muncia nea Sărăcilă de-i curgéŭ sudorile cât bobul, dór o prinde vr'un taler reslet, cu ce să stîmpere a purdalnică de fóme nepotolită a fólelor celor 12 copii, ce i-a dăruit sfîntul Dumnéḍeu... Că de! Dumneḍeŭ că-i Dumneḍeŭ şi tot greşeşce crestăturile rebuşului. Unde chitia el că cresta copii la rebójele celor bogaţi, nimeria rebójele lui nea Sărăcilă!...

Surată Calicie (că aşa se chiamă muiere lui nea Sărăcilă, surată Calicie, ofta feraral scoţênd, la capêtul dilei, şorţul de pele şi trăgenduşi piciorele amorțite de mototoleală din gaura unde lucra;-nu mai înfla foile, că-i vreme de înflat fólele plodilor. Ean audi-i în bâtătura bordeiului, cum ciripesc ca lăstunii în cuïb dór or vedé vermuşul în pliscul mamei lor...

Da ce le-om da, omule, că dé, foile le am învărtit eŭ tótă dioa mai dehai decât raschitórea mamei Despeĭ şi D-ta încă tótă dioa: cioca-boca pe ilău, când cu ciocanul mic ca cel